Reflecții privind dreptul avocatului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală, astfel cum acesta este reglementat în art. 92 din Codul de Procedură Penală.

Încă de la început, doresc să menționez că reflecțiile ce urmează asupra interpretării dispozițiilor art. 92 din Codul de Procedură Penală izvorăsc din observarea la nivelul unităților de parchet și instanțelor de judecată a unei aplicări restrictive a textului de lege menționat, având ca efect restrângerea exercitării dreptului la apărare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (1) din Codul de Procedură Penală “În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția:

a) situației în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV;

b) percheziției corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante”.

De asemenea, în conformitate cu art. 93 din Codul de Procedură Penală, aceste drepturi sunt recunoscute și avocatului persoanei vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente. Subliniez că exercitarea acestor drepturi se poate realiza exclusiv prin intermediul unui avocat.

În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 92 din Codul de Procedură Penală, am identificat o abordare de manieră restrictivă, care susține că rolul avocatului se limitează la o prezență pasivă în cadrul desfășurării actelor de urmărire penală, fără posibilitatea de a interveni. Conform acestei viziuni, avocatul poate doar să asiste la procedurile desfășurate, fără să aibă dreptul de a adresa întrebări persoanei audiate sau de a interacționa direct cu organul judiciar.

Partizanii acestei interpretări consideră că termenul de ''asistare'' folosit în cadrul dispozițiilor art. 92. alin. (1) din Codul de Procedură Penală şi termenul de „participare" folosit în cadrul altor texte legale din Codul de procedură penală sunt folosite în mod deliberat pentru a manifesta interpretări diferite, respectiv asistarea presupune doar supravegherea pasivă, iar participarea conferă drepturi active.

În plus, susțin că dispozițiile art. 92 alin. (1) din Codul de Procedură Penală trebuie interpretate în corelare cu art. 92 alin. (6), care le completează. Acesta din urmă prevede că „în cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face mențiune despre aceasta și despre eventualele obiecțiuni formulate, iar actul este semnat și de avocat”. Prin urmare, acest text ar indica rolul avocatului și limitele în care acesta poate interveni în desfășurarea actelor de urmărire penală.

Nu în ultimul rând, aceștia consideră că lipsa unui drept al avocatului de a participa activ la efectuarea actelor de urmărire penală, inclusiv de a adresa întrebări, reiese și din reglementarea expresă a procedurii audierii anticipate în cursul urmăririi penale, cu referire la art. 92 alin. (4) din Codul de Procedură Penală, potrivit căruia „avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăți, să formuleze plângeri, cereri şi memorii.”

În opoziție cu această interpretare restrictivă, consider că există numeroase argumente în favoarea unei abordări mai largi, conform căreia drepturile avocatului nu trebuie limitate doar la simpla asistență formală, ci trebuie să includă și posibilitatea de a exercita în mod activ prerogativele clientului său, indiferent de calitatea procesuală a acestuia – suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Dreptul la apărare, în plenitudinea sa, ar fi grav afectat dacă avocatul ar fi redus la un element pur decorativ în cadrul actelor de urmărire penală, fără a putea interveni în mod concret pentru a proteja interesele legitime ale clientului său.

De asemenea, multiple dispoziții din Codul de Procedură Penală susțin ideea că avocatul părților sau al subiecților procesuali principali are dreptul de a participa activ la efectuarea actelor de urmărire penală.

Un exemplu relevant este art. 110 din Codul de Procedură Penală, care prevede că „declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În declarație se notează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat, precum și ora începerii și ora încheierii audierii”. Dacă legiuitorul ar fi intenționat ca rolul avocatului să fie unul pur pasiv, menționarea expresă a autorului întrebărilor ar fi fost superfluă, din moment ce, în această ipoteză, doar organul judiciar ar fi fost îndreptățit să le adreseze.

În plus, pentru a răspunde opiniilor conform cărora art. 110 din Codul de Procedură Penală s-ar referi la procedura audierii din faza judecății, trebuie subliniat că norma face referire expresă la suspect. Acest aspect confirmă aplicabilitatea sa directă în cursul urmăririi penale.

În același orizont, potrivit art. 81 din Codul de Procedură Penală, text de lege care reglementează drepturile persoanei vătămate în cursul procesului penal, acest subiect procesual principal are dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților. Or, ținând seama că textul de lege îi conferă acest drept persoanei vătămate pe întreaga desfășurare a procesului penal, exercitarea dreptului de a adresa întrebări nu s-ar putea realiza decât prin exercitarea concurentă a dreptului prevăzut de către art. 93 din Codul de procedură penală.

Este important de subliniat că, deși legiuitorul nu a prevăzut expres acest drept în cazul inculpatului și al suspectului în cuprinsul art. 83 din Codul de procedură penală, acesta rezultă implicit din dispozițiile art. 83 lit. e) CPP, care le conferă dreptul de a formula orice cereri referitoare la soluționarea laturii penale și civile a cauzei. O interpretare strict pozitivist-legalistă a acestor dispoziții ar putea conduce la concluzia eronată că, în absența unei reglementări exprese, inculpatul și suspectul nu ar avea posibilitatea de a adresa întrebări celorlalte părți sau subiecților procesuali. Or, în mod asemănător, în privința subiectului supus analizei, adepții orientării restrictive riscă să cadă în aceeași capcană întinsă de inflexibilitatea autoimpusă a legii.

În ceea ce privește distincția dintre termenii asistare și participare, utilizați în cuprinsul art. 92 din Codul de procedură penală, apreciem că aceasta este doar aparentă, neexistând indicii că intenția legiuitorului a fost de a restrânge posibilitatea avocatului de a adresa întrebări persoanei audiate exclusiv în faza judecății. Mai mult, o asemenea interpretare derivă dintr-o viziune excesiv de legalistă, fiind cu atât mai nejustificată cu cât are ca efect limitarea exercitării drepturilor procesuale și, în cazul suspectului și inculpatului, restrângerea dreptului la apărare. O astfel de abordare nu doar că nu răspunde cerințelor unui proces echitabil, dar este distructivă, în condițiile în care standardele în materie de echitate procesuală evoluează constant într-o direcție ascendentă.

Totodată, Un eventual contra-argument al organelor judiciare, conform căruia părțile sau subiecții procesuali principali au posibilitatea de a adresa întrebări în faza judecății, iar respingerea unei astfel de solicitări în cursul urmăririi penale nu ar genera o vătămare, este neîntemeiat și lipsit de pertinență. Nu se poate susține inexistența unei vătămări pe baza unei conduite viitoare ipotetice a organului judiciar.

De altfel, invocarea, de către susținătorii primei opinii, a procedurii audierii anticipate, prin argumentul că absența posibilității avocatului de a adresa întrebări derivă din reglementarea unei proceduri contradictorii în faza urmăririi penale, ceea ce ar amplifica lipsa de contradictorialitate specifică acestei faze procesuale, se bazează pe o interpretare eronată a scopului și funcționalității procedurii anticipate. În realitate, această procedură este reglementată astfel încât să fie aplicabilă doar în condițiile în care există indicii temeinice că martorul, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu vor mai putea fi audiați în cadrul fazei de judecată, de regulă din cauza imposibilității fizice de a fi prezenți sau a altor motive obiective ce fac imposibilă depunerea mărturiei în fața instanței. Astfel, procedura audierii anticipate este concepută pentru a asigura dreptul la apărare. Din acest motiv, apelarea la un dispozitiv legal menit să garanteze plenitudinea dreptului la apărare, în vederea justificării restrângerii acestuia, se dovedește a fi o interpretare destul de contraintuitivă.

În concluzie, consider că interpretarea care ar trebui să prevaleze este aceea potrivit căreia avocatul nu are un rol pur pasiv în cadrul actelor de urmărire penală, ci trebuie să beneficieze de o posibilitate reală și efectivă de a asigura respectarea drepturilor clientului său. Aceasta implică nu doar prezența sa la efectuarea actelor procesuale, ci și exercitarea dreptului de a adresa întrebări și de a interacționa activ în cursul audierilor. O astfel de interpretare este pe deplin aliniată atât cerințelor dreptului european, cât și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, fiind singura compatibilă cu standardele unui proces echitabil.