Scurte considerații privind actul procesual al începerii urmării penale în lumina art. 294 alin. (3) din Codul de procedură penală
În prealabil, se cuvine să precizăm că prin prezentul demers ne propunem să oferim o serie de clarificări, adresate atât justițiabililor, cât și practicienilor dreptului, cu privire la arhitectura normativă care caracterizează debutul fazei de urmărire penală în procesul penal.
Pentru o corectă înțelegere a cadrului analizat, reamintim că principalele etape ale urmăririi penale sunt, în ordinea lor firească: începerea urmăririi penale (in rem), continuarea urmăririi penale (in personam), punerea în mișcare a acțiunii penale și, în cele din urmă, emiterea rechizitoriului. Această structură este aplicabilă în situația în care faza urmăririi penale se finalizează, cel puțin în ceea ce privește o faptă ori un inculpat, printr-o soluție de trimitere în judecată. În celelalte ipoteze, cursul urmăririi penale poate fi întrerupt în orice moment prin dispunerea unei soluții de clasare sau de renunțare la urmărire, ceea ce determină o abatere de la traiectoria procesuală clasică anterior enunțată.
Așadar, prima etapă a urmăririi penale o constituie, în mod bine cunoscut, începerea urmăririi penale. Acest act procesual trebuie să se concretizeze într-o ordonanță emisă în acest sens de către organele de urmărire penală, act care reprezintă totodată și o condiție de valabilitate, iar scopul său imediat este strângerea probelor și efectuarea actelor de urmărire penală care să conducă la identificarea făptuitorului.
Un aspect esențial care trebuie subliniat în legătură cu începerea urmăririi penale este standardul calitativ necesar pentru dispunerea sa. Acesta constă în existența unui act de sesizare legal întocmit, cerință care poate fi dedusă cu ușurință din lectura art. 305 alin. (1) C.pr.pen.
Totuși, există un text de lege care, cel puțin la o primă vedere, pare a avea legătură cu standardul calitativ necesar pentru începerea urmăririi penale. Este vorba despre art. 294 alin. (3) din Codul de procedură penală, care prevede că, în ipoteza în care actul de sesizare întrunește condițiile de fond și de formă esențiale, însă din conținutul acestuia rezultă incidența unuia dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, reglementate la art. 16 C.pr.pen., organele de cercetare penală au obligația de a înainta dosarul procurorului, însoțit de propunerea de clasare.
De asemenea, prin Ordinul nr. 12/C/2014 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au fost aprobate normele metodologice privind înregistrarea, evidența unitară, circuitul sesizărilor penale și coordonarea administrativă a activităților dispuse de procuror organelor de poliție. În cuprinsul acestor norme, art. 8 alin. (3) lit. b) prevede că, odată cu înștiințarea transmisă de organele de cercetare penală către unitatea de parchet, în vederea alocării numărului unic de dosar și desemnării procurorului de caz, poate fi atașată fie ordonața de începere a urmăririi penale, fie referatul conținând propunerea de clasare, în ipoteza reglementată de art. 294 alin. (3) C.pr.pen.
Astfel, textul art. 294 alin. (3) C.pr.pen., interpretat superficial și fără precauția impusă de formularea sa deficitară, ar putea conduce la concluzia greșită că începerea urmăririi penale este condiționată de inexistența unui caz impeditiv al punerii în mișcare a acțiunii penale — condiție reglementată însă expres abia pentru etapele procesuale ulterioare.
O astfel de interpretare nu poate fi însă acceptată, întrucât nu revine organelor de urmărire penală competența de a analiza, înainte de începerea urmăririi penale, aplicabilitatea vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 C.pr.pen. În opinia noastră, dispoziția legală trebuie înțeleasă astfel încât, după demararea urmăririi penale și constituirea cadrului procesual adecvat pentru desfășurarea activităților investigative, în cazul în care actul de sesizare indică aplicabilitatea unui caz reglementat de art. 16 C.pr.pen., coroborat cu celelalte elemente constatate în dosar, organele de cercetare penală au obligația de a înainta dosarul procurorului, însoțit de referatul cu propunerea de clasare.
În mod nefericit, apreciem că această dispoziție legală reprezintă reminiscență reziduală a vechiului Cod de procedură penală, care permitea efectuarea unor acte premergătoare începerii urmăririi penale și consacra expres soluția de neîncepere a urmăririi penale.
În continuare, în susținerea tezei noastre, evocăm un alt text de lege relevant. Este vorba de art. 315 alin. (1) lit. a) C.pr.pen., care prevede că se dispune clasarea, ca soluție de neîncepere a urmăririi penale, atunci când actul de sesizare nu îndeplinște condițiile de fond și de formă esențiale ale sesizării. Dacă elementele de formă sunt reglementate de art. 289 alin. (2) C.pr.pen.., condițiile de fond vizează, în principal, calitatea procesuală a petiționarului, precum și formularea sesizării de către reprezentantul legal ori cu autorizarea acestuia, în cazul persoanelor minore lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă.
Astfel, se naște firesc întrebarea: dacă Codul de procedură penală, încorsetat fiind de principiul legalității, nu prevede o soluție de clasare, drept neîncepere a urmării penale, pentru eventualitatea în care actul de sesizare relevă existența unui caz impeditiv dintre cele prevăzute de art. 16 C.pr.pen., cum s-ar putea intrepreta textul art. 294 alin. (3) C.pr.pen. într-o manieră contrată celei prezentate anterior.
Într-o notă concluzivă, considerăm că dispozițiile art. 294 alin. (3) C.pr.pen.. trebuie interpretate în mod sistemic, în acord cu întreg peisajul legislativ specific actualei reglementări procesual-penale, în sensul că, doar după începerea urmăririi penale și odată cu constituirea cadrului legal pentru efectuarea activităților de urmărire penală, organele de cercetare penală au posibiltiatea de a înainta procurorului dosarul cauzei cu propunerea de clasare, atunci când constată incidența unuia dintre cazurile prevăzute la art. 16 C.pr.pen.
